Cimitirele Moldovei ca bază de date

Mulți am fost puțini mai suntem.

„Și te-ai dus, dulce minune …”

Recent am călătorit în Republica Moldova, pentru a conduce pe ultimul drum un om drag.

Una dintre ultimele legături cu locul în care ne-am născut s-a dizolvat.

 Acum avem un motiv în minus pentru a ne reîntoarce în Republica Moldova. Nu ne rămîne decît spațiu infinit pentru depănat amintiri și regrete.

Decesele sunt dureroase, însă atunci cînd acestea sunt combinate cu tot ce presupune factorul migrației în sine, decesele celor dragi devin de-a dreptul toxice pentru cei rămași în viață.

Din toată această ecuație a durerii, cei mai liniștiți acum sunt cei care s-au prăpădit și stau reci, și cuminți sub bolovanii de lut galben. Nu se mai simt lăsați în urmă, nu mai resuscitează amintiri din vremurile cînd cinci-șase guri flămînde cinau și rîdeau împreună, nu se mai prefac că s-au împăcat cu ideea că viața ne-a aruncat pe drumuri atît de diferite.

Listele celor morți ne îngrozesc. Obosiți de singurătate, bătrînețe, boli sau pur și simplu de viață grea se sting unii după alții cei pe care i-am lăsat acasă: vecini, prieteni și dușmani.

Cimitirile au devenit adevărate baze de date. Concluziile sunt evidente: cei puțini devin și mai puțini.

Peisajul este unul de groază. Sutele de case părăsite în Republica Moldova vorbesc despre declinul unui popor ca națiune. Casele în care au venit pe lume generații întregi, pline de istorii particulare rămase acum doar cu un lacăt în buză, îți dau fiori prin întunecimea ce o emană. Unele au stăpîni de împrumut, altele camere de supraveghere, iar cele mai multe pe nimeni.

Și uite-așa se rescriu listele de valori inviolabile ale umanității. Pe loc codaș trece casa părintească, odinioară lucru sfînt. Nu că și-ar fi pierdut vreodată din sfințenie, dar marea problemă a caselor părintești este că nu mai au nici un sens fără părinți în ele. 

Și bine ar fi fost dacă Dumnezeu în bunătatea lui ar fi proiectat un rai și pentru patrimoniile rămase „acasă” sub lacăt.

 Nu există absolut nici o consolare pentru cei stabiliți în străinătate cu părinți rămași acasă, cu case părintești sortite pînzei de păianjen sau cu simțăminte de neîmpăcare în suflet.

Totuși, toate astea s-au întâmplat avînd ca punct de pornire faptul că migrantul a trebuit să aleagă doar între două opțiuni. Iar atunci când ești nevoit ca din două rele să alegi răul cel mai puțin rău … nu are cum să iasă bine pentru toată lumea.

Nu ne rămnîe decît să ne asumăm cu maturitate consecințele deciziilor luate, conștienți fiind de faptul că oamenii vor avea mereu predispoziția de a judeca în neștiință de cauză. Dar viața aceasta nu este numai despre oameni în raport cu alți oameni, ci  preponderent despre om în raport cu propria conștiință.

Dacă aveți numere de telefoane pe care nu le-ați format demult … acum e momentul.

Reclame

Din culisele unei prezentări de carte


La început a fost Ideea apoi Lista.

Lista de scriitori buni de invitat, lista de potențiale spații pentru desfășurarea evenimentului, lista de sponsori, lista de chițibușuri fără de care o lansare de carte n-ar fi devenit niciodată ceea ce trebuia să fie.

Datorită celor două substantive de mai sus, s-a băut mult ceai într-o zi acasă la cineva.

Și a trecut ceva timp pînă cînd ideea s-a materializat, iar listele s-a rezumat la lucruri concrete.

Apoi a fost nevoie de oameni și oamenii au apărut, înmulțindu-se ca în minunile biblice. Iar acolo unde apar oameni, răsar și resurse.

Și toate astea s-au întîmplat din cauză că niște oameni sătui de circ și pîine s-au gîndit că omul are nevoie de ceva mai mult.

E ușor să spui prezentare de carte, dar pînă se ajunge aici cineva trebuie să scrie o carte, iar altcineva trebuie s-o citească și să dorească s-o împartă cu cît mai multă lume.

Și apoi, cînd totul este bătut în cuie, iar scriitorii trebuie să zboare ca să ajungă la destinație, încep a curge șiroaie de transpirație … atît pe organizatori cît și pe scriitori.

În cele din urmă se ajunge la punctul cînd se miros cărțile și se strîng mîinile scriitorilor cu cele ale organizatorilor. De aici nu mai este loc de întors, deși atunci cînd le razămi pe unele încep a cădea altele și tot așa pînă la fără cinci minute, înainte de eveniment.

De obicei, în ziua cu pricina începe să funcționeze magia coincidențelor plăcute și neplăcute, de ți se pare că ești prins la mijloc în lupta secolului dintre posibil și imposibil. Nu știi dacă evenimentul va mai avea loc, deși orele sunt numărate pînă la deschiderea ușilor. E ca o luptă între bine și rău, în care nu poți prevedea cine va învinge, dar de obicei în asemenea lupte toate se aliniază în favoarea binelui.

Prezentările de carte devin spectaculoase sau fade în funcție de cîtă lume reacționează la invitație.

Evenimentul devine vizibil în dependență de gradul de promovare.

În culisele unei prezentări de carte se face mult voluntariat, iar tocmai pentru că totul pornește de la ideea că oferi timp și resurse fără a aștepta ceva în schimb, eventual există și o răsplată pentru cei care au pus umărul. Din fericire, aceasta nu este de ordin material  pentru că lucrurile materiale au o mare predispunere spre uzură.

În urmă rămîn prietenii legate pe viață, cărți semnate, impresii, oameni noi în lista de Friends și o senzație de sațietate … pînă la următoarea prezentare de carte.

(Cu referire la prezentarea de carte „Dialog literar” cu Igor Guzun și Pavel Păduraru, Viena 2019)

Sunt imigrant, acceptă-mă …

De obicei, imigranții sunt sensibili când vine vorba de integrarea lor în noua țară-gazdă. Deși există comunitățile de conaționali, care au menirea să amortizeze șocul strainătății, acestea nu sunt suficiente. Un imigrant nu poate nega faptul că își dorește acceptarea autohtonilor și că îl afectează răceala acestora.

immigrant.png
Sursa foto: Dicție.ro

Mulți nou-veniți își văd absorbiți și total orientați material de grijile vieții trecînd cu vederea ocaziile în care sunt tratați cu reticență, alții însă traversează cu greu aceste episoade, știind că sunt tratați incorect de cei care nu vor să vadă mai departe de etichetă.

Probabil, localnicii au toate motivele din lume să nu se simtă bine când te stabilești pe strada sau în blocul lor, stereotipul imigrantului fiind momentan extrem de consumat. Însă eu, ca imigrant, am pretenția de a nu fi judecat greșit. Dacă vrei să mă cunoști, scoate-mă din context, întreabă-mă ce hobby-uri am, ce studii am absolvit, ce cărți citesc și din ce țară vin.

Deși presa de duzină și partidele politice ne obligă să gîndim stereotipic despre imigranți, s-ar putea să ai o surpriză și chiar să mă placi.

„Pygmalion” –  esențele tari se păstrează în sticluțe mici

Cînd permiți unor oameni noi să intre în viața ta, aceștia aduc cu sine bucăți din mediul în care își duc existența. Vrei nu vrei, intri în contact cu „lumea lor” și deseori poți rămîne frumos surprins de „bagajul” cu care poposesc noii veniți în realitatea creată de tine. În această ordine de idei, am cunoscut recent un pui de moldoveancă, care  m-a invitat, eventual cînd aș avea liber … la teatru. Și nu oricare teatru, dar la teatrul fondat de un român, unde ți se întâmplă să vezi pe scenă inclusiv talente made in Romania, dar frumos conturate profesional în Austria. DSC03783Piesele sunt puse în scenă în limba germană, de aici și posibilitatea de a-ți perfecționa cunoștințele de limbă germană. Frumos este că atunci cînd cumperi un bilet, o parte din costul său este direcționat pentru proiecte de caritate. Ca oferta să pară și mai incredibilă, dacă întâmplător cei din conducerea teatrului află că vii de undeva din zona celor două maluri de Prut, insistă să vezi reprezentația pe gratis. Atenție! Nu vă lăsați convinși de ospitalitatea acestora. Actorii trebuie și ei să existe din ceva, sediul teatrului trebuie întreținut, iar consumatorul de teatru are datoria morală de a achita prețul biletului.

Știam că într-o metropolă precum Viena orice poate fi posibil, dar la combinația aceasta nu îndrăznisem să mă gîndesc. Este vorba despre Teatrul Pygmalion, un teatru de dimensiuni mici, ușor de găsit într-o curte interioară de pe Alser Str. 43, 1080 Viena.

Recent, teatrul a marcat cea de-a 23-a aniversare. Experiența celor două decenii de produs cultură se lasă simțită în repertoriul interesant al teatrului. Despre Tino Geirun ar fi multe de spus, însă mă rezum în acest material doar la ideea că el ar fi „Spiritul protector” al acestui teatru.

Conceptul teatrului mic ce te aduce la doi pași de actori îl mai gustasem în frumoasele vremuri când aveam posibilitatea să trec des pragul sediului provizoriu al Teatrului „B.P Hașdeu” din Cahul, Republica Moldova. De la cîțiva metri nu ai cum să ratezi broboanele de transpirație ce curg șiroaie pe actori. La început, senzația  că invadezi lumea actorului te incomodează, însă la scurt timp după ce începe derularea firului invizibil al scenariului ești prins de vraja acestei apropieri. Spectatorul primește un volum dublu de informații atunci cînd stă în imediata apropiere a actorului : culori, tonuri, texturi, mirosuri.

Pe scenă, în seara cu pricina au evoluat actorii Alex Toderașcu și Melania Mussner, ca Martin și Maria în reprezentația teatrală „Puff”(Bordel) de Gabriel Barilly. Regie, muzică și punere în scenă – Tino Geirun. O piesă ce portretizează omul modern, omul de succes confruntat cu îndestulare materială, dar cu mari lacune sufletești. Și după cum spunea a noastră MARE  Stela Popescu: ” Rolul esenţial al teatrului este acela de a-i aduce pe oameni la spectacole, pentru că teatrul este o şcoală” – în seara respectivă eu îmi însușisem lecția. După reprezentația aceasta, m-am întors acasă avînd confirmarea că deseori în viață punem greșit accentele pe pseudo-nevoi. Concomitent, spectacolul transmisese ideea  că uneori ne mințim fumos pe noi înșine, pînă când după fulminante episoade de fericire iluzorie ne zdrelim degetele de realitatea pe care suntem nevoiți s-o îmbrățișăm.

Transmit invitația  gazdelor  la teatru către cititorii acestor rânduri.  Recomand experiența și intenționez să o mai repet.

La mulți ani și mulți spectatori Teatrului Pygmalion!

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

OZONoterapie sufletească – Cărțile Corinei Ozon la Viena

Prezentările de carte românească în Viena sunt atât de rare încât le poți număra pe degete. Nu greșești nici dacă le treci cu roșu în calendar, așa ca sărbători pentru suflet.

Despre prezentarea de carte a Corinei Ozon aflasem întâmplător pe Facebook, mi-am fixat imediat data evenimentului în telefon, pentru a nu permite memoriei mele scurte să mă priveze de un asemenea desert cultural. Evenimentul era organizat de către Asociația „Mihai Eminescu” Viena și Institutul Cultural Român din Viena.

DSC03711
Volumele pot fi procurate și prin intermediul Amazon.

În ziua respectivă, avusem un program teribil de aglomerat, cu multă epuizare fizică, iar vîntul și ploaia ce se suprapuseră cu evenimentul aproape că mă convinseseră să folosesc circumstanțele ca scuză a unei eventuale absențe. Însă voiam cu orice preț să respect ce îmi propusem în ziua în care îmi fixasem participarea ca obiectiv. Mereu ne lăsăm nevoile intelectuale să cedeze în favoarea celor corporale. „Nu și de această dată” mi-am zis. Omul are nevoie și de viață socială ca să poată perpetua armonios tumultul zilelor pline de rutină.

Am dibuit adresa Institutului Cultural Român cu destule peripeții și decepții legate de utilizarea unei aplicații GPS nereușite. Cred că de două ori m-am felicitat călduros pentru ideea de a avea ecranul telefonului blindat cu folie protectoare. Umbrela m-a tot purtat dintr-un curent de vînt în altul pînă când m-am împăcat cu ideea că e mai bine să ajung la eveniment cu frizura stricată de ploaie, dar cu încheieturile picioarelor întregi.

DSC03713.JPG
Corina Ozon

Pe Argentinerstrasse, la sediul ICR nu am găsit prea multă lume. Însă la o prezentare de carte nu aștepți public prea numeros, aici nu se evaluiază calitatea evenimentului în funcție de cantitate.

Cu ochi buni și calzi, scriitoarea mi-a sesizat întârzierea. Însă ca o profesoară care îți trece cu vederea „păcatul” întârzierii știindu-te de copil bun, aceasta și-a continuat discursul. Intuia probabil că ploaia și tumultul de afară vor mai naște victime în seara respectivă.

Din clipa în care am văzut-o, creierul meu a și intrat pe regim automat de „serch and identify”. Corina Ozon semăna izbitor cu cineva … dar cu cine oare? Mi-au trebuit încă câteva zile de zvârcolire. Evrica! Semăna oarecum cu Hillary Clinton.

La eveniment au fost prezenți oameni interesanți, am cunoscut nume noi și am revăzut cu plăcere chipuri cunoscute. Scriitoarea a împărțit generoasă publicului curiozități din culisele scrierii volumelor prezentate. Asistam la o prezentare de carte „maraton”, deoarece Corina Ozon venise de fapt să ofere audienței flămânde opt titluri bătute pe muchie. Membrii comunității române din Viena dornici de lectură au pus întrebări și au primit răspunsuri. Acea spargere tipică a gheții existentă la aproape orice evenimente de acest gen, practic nu a fost necesară. Autoarea și moderatorul (jurnalistul Andi Radiu) degajase atmosfera în așa mod întrucît cei prezenți s-au primit unii pe alții fără rezerve. Laura Hant i-a înmânat Corinei Ozon o plachetă personalizată din partea Asociației „Mihai Eminescu” , iar la rândul său Corina Ozon i-a oferit dnei Hant o bijuterie (lebădă Ostara) – simbol desprins din volumul „Codul lui Zoran”.

A urmat: Autografe și volume strânse la piept cu nerăbdare. Poze. Limbă română vorbită frumos, ceva de stins setea în antreu.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Opinii modeste despre autoare și scrierile acesteia.

Momentan, despic în patru firul cărții „Despre iubire cu instrucțiuni de folosire”. Cartea a devenit parte din recuzita rucsacului meu. De ceva vreme este deliciul pauzelor mele. E ca și cum  aș avea un psiholog portabil, „de buzunar”. Citesc și recitesc, să fiu sigură că s-a fixat. Mă tratez. Găsesc răspunsuri la multe întrebări. O afinitate aparte a cărților Corinei Ozon este că acestea permit muritorului de rînd să resimtă printre rânduri stofa de jurnalist a autoarei. Citesc volumul  menționat mai sus și zîmbesc frumos impresionată, deoarece calculez intuitiv cam câtă muncă de cercetare și documentare stă în spatele unei simple afirmații.

Cărțile Corinei Ozon pot fi ușor supuse prejudecăților de tot soiul, deoarece abordează tabu-ul relațiilor sentimentale, pe care ca oameni avem grijă să le ascundem și chiar să le negăm cu nerușinare când suntem încolțiți. Tocmai acea „spălare de rufe” care nu se obișnuiește a face în public, Corina Ozon i-o pune pe tavă cititorului în format printat,  transformându-l în spectator al realităților vieții de cuplu chiar în rîndul întîi.

Frumosul din spatele cărților Corinei Ozon îl constituie tipologia variată a personajelor, care ne seamănă izbitor. Nu e de mirare,  deoarece acestea au fost resuscitate de autoare din aceiași realitate în care ne  depănăm și noi poveștile sentimentale. Firele epice sunt țesute din experiențe reale de viață,  fapt pentru care Corina Ozon se citește cam așa cum s-ar înfuleca dimineața un croissant aburind: lacom și cu părere de rău că e atît de puțin.

Moldoveanca și Wiesenfest-ul austriac

Ca peste tot în lume, austriecii au și ei un festival unde se bea, se manâncă bine, iar organizatorii pun în valoare obiceiurile, culinăria, muzica populară, portul tradițional și produsele de artizanat. Anul acesta, vrând să înțeleg cultura austriacă în cele mai mici detalii, am decis să particip la marele  Wiener Wiesen Oktoberfest 2018.DSC03692

În semn de respect față de cultura țării-gazdă, am pierdut câteva zile hoinărind prin magazine după articole care să se potrivească cu al meu Dirndl, cu accente de vișină putredă. O experiență inedită, similară cu alegerea rochiei de mireasă. Personal mă declar total fascinată de cultul Trahtenkleider și am rămas profund impresionată de variația infinită de Dirndl-uri și Lederhosen, ce mi-au trecut cu sutele prin fața ochilor. Moderne, tradiționale, lungi, scurte, decoltate, conservatoare, colorate, scumpe, ieftine … o variație infinită. Outfit-ul tradițional austriac are ceva aparte, vrei nu vrei întoci capul după orice exemplar, deoarece dragostea pentru detalii și lucru bine făcut nu au cum să treacă neobservate. Cele mai frumoase exemplare le vezi preponderent la cuplurile vîrstnice, deoarece vîrstnicii sunt adevărații iubitori de autentic. Costumele acestora sunt o declarație publică de patriotism. Adevărul este că și aici ca peste tot în lume, ca să porți ceva autentic, trebuie să-ți permită bugetul.

La serbare, am mers cu colegii de muncă în calitate de fotograf al grupului. Lista noastră de participanți a fost incredibil de pestriță. Din 14 persoane, doar trei participanți erau pur-sînge imperial, restul eram bucăți vii dintr-un puzzle geopolitic al Europei post-sovietice: Slovenia, Serbia, Turcia, Albania, Polonia, etc. Se prevedea o ciocnire între civilizații în toată regula. Unicul amortizor între atîtea interferențe culturale, bănuiam că va fi … berea. Și nu m-am înșelat.

Și ca experiența să fie și mai de pomină, am aflat doar cu o zi înainte că biletele fusese comandate greșit, adică cu o zi mai devreme decît ni se spuse inițial. Iar ca povestea să atingă apogeul bad timing-ului, cu o oră înainte de eveniment aflăm oarecum stupefiați că biletele ne-au fost rezervate în neștiință de cauză chiar în cortul festiv în care anul acesta comunitatea LGBT avea rezervările făcute. Ei, hai că-i bună! Nu avea nimeni dintre noi o problemă cu cine pe cine iubește, doar că trăiam un șoc cultural după altul  și era greu de aproximat cum se va încheia acest exchange cultural.

Avînd în vedere că m-am născut în Moldova, nu m-au surprins deloc rîurile de bere, ce au curs în corturile amenajate în zona Kaizerwiese, din celebrul parc de distracții Prater. Din acest motiv nici nu mi-am mai pus întrebarea logică: cum de se pot istovi nenumărate halbe de bere și alte sorturi de băuturi tari în niște burți obișnuite în mod normal doar cu rația zilnică de apă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și după cum multă lume m-a întrebat ce am aflat nou despre austrieci luînd parte la acest eveniment, aș zice … destul de multe, având în vedere că observațiile mi le-am notat ordonat cu capul limpede, pe fonul unei halbe de Apfelgespritzt și a unui Brettjause plin cu bunăciuni calde.

Aici am reușit să surprind o altă fațetă a felului de a  fi al austriecilor. Eu credeam că mai bine decît moldovenii nu se distrează nimeni. Mi-am schimbat radical părerea după ce am văzut Austria dansînd pe mese o „mărunțică” de-alor, un brîu viu în care erau prinși bărbați și femei cu chef nebun de viață.

Aveam în cap bine fixat stereotipul austriacului birocrat, însă după ce mi-a fost dat să văd la Wiesenfest, am zis că cea mai mare greșeală a unui om este să se lase pe seama stereotipurilor.

Iar acum mă întorc la grupul pestriț din care am făcut parte. Probabil sunteți curioși cum au evoluat lucrurile. Seara s-a încheiat cu o încăierare austro-albaneză. Că doar nu suntem roboți, să dictăm simțurilor, suntem ceea ce suntem.

Aceasta a fost doar o secvență din ce ar putea cineva să vadă la un asemenea festival de proporții. E frumos să vizitezi pe timp de zi zona Kaizerwiese în perioada festivalului, deoarece aici au loc ateliere de meșteșugărit pentru copii și maturi, apoi sunt zile cînd fiecare land austriac își prezintă specificul. Sunetul fanfarelor te ridică de la pămînt, iar mirosul îmbietor de bunătăți îți dă un motiv în plus să mai zăbovești niscaiva ore sub Riesenrad-ul vienez.

Am încercat să reduc un mega eveniment de 18 zile la cîteva propoziții. Însă în acest caz, orice relatare este de prisos, să nu uităm că relatările sunt mereu experiențe second-hand.

Concluzie: Aș zice că dacă vrem ca austriecii să ne rupă pragurile pe la diferite serbări identitare, ar fi cazul să le întoarcem cu orice ocazie favoarea. Fiecare aventurare în necunoscut are avantaje și dezavantaje. E greu să părăsești carapacea și să te lași preocupat de ceea ce pare a fi cultura lor, dar din moment ce am ales să fim printre ei, ar trebui să ne oferim unii altora oportunități de a ne cunoaște. Unii îi mai spun acestui fenomen … integrare, schimb cultural sau ospeție.

Azi noi la voi, mîine voi la noi!

 

Poftim la degustarea … limbii române!

Pe 26 septembrie,  prin intermediul eforturilor unite ale diasporei românești de pe cele două maluri de Prut, între Austria și Republica Moldova/România a fost construit un nou cap de pod cultural.DSC03413

Cu ocazia „Zilei europene a Limbilor” (Tag der Sprachen), Sprachzentrum der Universität Wien a dezvoltat conceptul unui eveniment culinar găzduit în cadrul campusului universitar, având ca scop promovarea diversității lingvistice și culturale a Uniunii Europene.

L-a eveniment s-au înscris 13 participanți, printre care și România. Evenimentul a derulat având urămtorul Motto: „Europa diversă – gustă limba” și a pus la dispoziția vizitatorilor workshop-uri de învățare a limbilor țărilor participante și degustare a bucatelor cu specific tradițional fiecărei țări . Evenimentul și-a propus promovarea metodelor alternative de învățare a unor limbi străine. Convins că diversitatea lingvistică reprezintă cheia unei mai bune comunicări interculturale, Consiliul Europei a propus ca în fiecare an 26 septembrie să marcheze încurajarea multilingvismului în Europa.

Curioșii care s-au decis să dea curs invitației au avut ocazia în seara respectivă să cunoască și să „guste” câte două limbi străine la alegere. La finalul evenimentului, care a durat câteva ore, a avut loc o tombolă ce a oferit câtorva participanți norocoși cursuri de limbi străine.

Pavilionul Rumänische Sprache a fost unul dintre cele mai atractiv amenajate, lăsând audiența profund impresionată de ospitalitatea, generozitatea și de diversitatea culinară expusă cu gust și pompă, cum ne stă în fire. Cărți, vinuri bune, elemente decorative cu motive naționale, gazde binevoitoare ce au strălucit îi ie și catrință. Plus toată artileria grea în materie de bucate reprezentative din arsenalul culinar al Republicii Moldova și deopotrivă României – aceasta au avut de propus organizatorii vizitatorilor dornici să ne cunoască.DSC03433

Cele două workshop-uri de limbă română în care străinii au învățat particularitățile generale ale limbii române au fost susținute de Oana Maria Hodirnau, profesoară de limbă germană/română în cadrul Centrului de Limbi străine al  Universității din Viena. În urma atelierelor de cunoaștere a limbii române, care au strâns numeroși doritori interesați să ne descopere ca națiune, organizatorii au constatat cu plăcere că limba română este o limbă europeană ce prezintă interes în mod deosebit participanților de sorginte austriacă.

„A fost o șansă pentru noi să promovăm limba română în spațiul acesta multicultural, din acest motiv am mobilizat toate resursele existente pentru a ne face simțită prezența aici.” a declarat la finalul evenimentului Ludmila Sârbu, președinta Asociației ProMoldova și gazda ce a urat „ bun venit” vizitatorilor pavilionului dedicat limbii române . La eveniment au fost prezenți reprezentanții Ambasadei Republicii Moldova în Austria și mulți dintre membri activi ai diasporei.

Pentru a face posibilă participarea la acest eveniment și-au dat mâna organizații, structuri de stat și oameni de afaceri stabiliți în Austria.

Organizatori, susținători și sponsori:

Biroul de Relații cu Diaspora, Asociația „ProMoldova”, Ambasada Republicii Moldova din Austria, Ambasada României din Austria, Centrul de Limbi străine al  Universității din Viena, Ministerul Culturii din Republica Moldova,  Restaurantului „Heurigen Kernbichler” din orașul Baden, Compania de transport „VisaTaxi”. Mulțumiri speciale Oanei Hodirnau pentru posibilitatea de a face parte dintr-un asemenea proiect de amploare.

Seara filmului moldovenesc – invitație în trecut

La începutul lunii septembrie primesc o listă de e-mailuri printre care și unul din partea Galeriei de  Artă FIVE PLUS (Argentiniertstraße 41,1040 Vienna). Dau click, hmm … invitație la film. Seara filmului moldovenesc! Un eveniment deosebit față de formatul standard al invitațiilor primite de obicei din partea galeriei. De această dată organizat în colaborare cu Asociația Pro Moldova și Viavinum.unnamed

Chiar eram curioasă ce va urma în text, speram să fie vorba de vreo producție nouă, relaxantă, comedie, poate cu Sergiu Voloc în rol principal. N-am mai râs de mult cu poftă. Data evenimentului era totuși fixată chiar la început de weekend, după o săptămână grea de muncă speram să fie ceva light.

După ce am citit datele invitației, am realizat că era vorba de fapt despre o dramă, un thriller pe care parțial îl trăisem life, pe vremea studenției. M-am grăbit să fac rezervare pentru 21.09.2018, subiectul mă interesa în mod deosebit.

„Ce lume minunată” – un film lansat în anul 2014, cu o mulțime de premii obținute la nivel internațional, o producție care și-a propus să redea psihoza creată în jurul lui 7 aprilie 2009.

Nu voiam să ratez vizionarea unui produs cinematografic autohton, cu atât mai mult a unui film regizat de Anatol Durbală. Cine îl cunoaște ca actor, sigur ar avea interes să îl cunoască și în calitate de regizor. Intuiam încă înainte de vizionare că filmul va avea acccente tragi-comice dar și un mesaj tăios, precum realitățile din care a fost inspirat. Filmul este bazat pe fapte reale și este dedicat tuturor tinerilor maltratați în timpul protestelor violente din 7-8 aprilie 2009 în Republica Moldova.

Am vizionat filmul cu strîngere de inimă și m-am consolat cu ideea că fiecare națiune are petele ei rușinoase în istorie, iar Republica Moldova nu face excepție.

2009 a fost anul în care politica ne-a durut și ne-a deziluzionat. Aceasta a fost mica noastră „revoluție”, ne-a  aparținut tuturor celor care nu au mai avut tangență cu melancoliile după Seceră și Ciocan.

Generațiile care au  crescut cu investigațiile presei neafiliate pe marginea tuturor mârșăviilor înfăptuite în hosul acelui aprilie plin de ghinion, cunoaște gustul amar al dezamăgirii. Cu fiecare investigație indignarea a crescut, deoarece vinovații s-au acoperit unii pe alții, s-au găsit destui țapi ispășitori și scuze lamentabile pentru încălcarea drepturilor a sute de oameni. „Regizorii ” lui „7 aprilie” au folosit cum au putut mai bine starea de lucruri, fiecare în folosul partidului său. Vinovații au migrat în sistem dintr-o funcție în alta. Iată de ce vizionarea peliculei a adus la suprafață indignarea și revolta personală represată și sedimentată ca o drojdie.

Ce sentimente trăiește un imigrant după vizionarea unui asemenea film, la un deceniu distanță de acele evenimente?

Ca să formulez plastic, primul gînd post vizionare a fost senzația pe care o încerci într-un magazin de încălțăminte. Atunci cînd noua pereche de încălțăminte pe care ți-ai procurat-o îți lasă mult așteptata senzație de comfort … și cu toate acestea, bătăturile cicatrizate lăsate de vechea pereche încă mai dor.

Adevărat,  mulți dintre noi ne-am desprins de realitățile politice moldovenești de ceva vreme, dar aceasta nu ne face mai puțin sensibili la amintirile colective.

Exemplu de bune maniere recomandat clasei politice din Republica Moldova

Notă introductivă:

Ieri, 9 mai, cancelarul Austriei, W. Feymann și-a anunțat demisia din funcția de cancelar și de președinte al partidului pe care îl conducea (SPÖ). Vestea a produs o undă de șoc în țară, deoarece decizia a fost radicală și bruscă. Astăzi, toate mass-media au dat știrea cu detalii despre decizia ex-cancelarului. Motivul demisionării: deși avea susținearea majorității în partid, nu a putut să își mai continue mandatul, deoarece îi lipsea suportul minorității aceluiași partid.

werner-faymann-vergleicht-viktor-orbans-politik-ho
W. Feymann

Cel puțin aceasta a fost replica de serviciu, deoarece ar mai fi de speculat pe marginea deciziei în contextul rezultatelor primului scrutin al alegerilor prezidențiale de pe 24 aprilie, curent. Când SPÖ a fost eliminat din cursa electorală, favorit în sondaje fiind Partidul de extremă dreapta din Austria, FPÖ.

Disensiuni în partid, sau pur și simplu ideea că poporul nu mai oferă vot de încredere partidului său, l-au determinat pe acest politician să cedeze fotoliul său altcuiva. Unii susțin că a fost o demisie „de onoare”, alții că „l-au nevoit” greii Europei … important e rezultatul.

Aplicabil Republicii Moldova

Republica Moldova are un „talent” deosebit în a atrage tocmai ceea ce nu își dorește, inclusiv o clasa politică pestriță și bună de manevrat cu mănuși de menaj. Sunt multe nume în balta politicii moldave cărora le-ar sta tocmai bine cu o demisie „de onoare”. Numai că Moldova nu e Austria, pentru că …obraz cât tureatca bocancului. Mă gândeam astăzi, cât de diferite sunt clasele politice din aceste două state. Corupție există peste tot, inclusiv în statul oferit drept exemplu, nu poți pune pe nimeni la icoane. Însă există o diferență cosmică între manierele claselor politice a celor două state. În mod normal, aversiunea poporului față de clasa politică e un mecanism natural de selecție cam peste tot în lume, numai în Moldova nu! Aici, când poporul vrea un politician pe banca de rezervă, acesta face slalom printre fotolii și funcții, zgăibărându-se și mai sus …ca să moară de năduf protestatarul.

Ce ar rezolva o demisie de acest gen din partea unui politician detestabil? Ar lăsa poporului luxul de a se bucura de respect și decență. O astfel de demisie este echivalentă cu :”Plec, pentru că banii voștri nu mă merită” sau „Mă retrag, deoarece nu vreau să vă țin de proști, dragi conaționali”. O demisie nu îmbogățește un stat peste noapte, dar îi lasă cetățeanului dreptul de a respira democrația pentru care a optat în buletinul de vot. Faptul că demisionezi dintr-un post în care lucrurile te-au depășit nu înseamnă că viața și cariera politică au ajuns la capăt.

Mesaj către cohorta de castele, vile sau vilișoare cu temelii dubioase

Dragă clasă politică moldovenească, știu că mesajele de acest gen sunt recepționate și în realitatea paralelă în care te-ai cocoloșit. Prin urmare, te invit să împrumuți un exemplu european de manevrare a unei crize politice. Uită de stilul „neanderthal”, deoarece îți amintesc că ai în subordine vreo trei milioane și ceva de umanoizi, care raționează și fac conexiuni logice. 459452035Nu îți mai umili contribuabilii, făcându-i să bată mătănii pentru a te vedea cu susul în jos. Decența te ar obliga să tragi o linie, sub linie o concluzie sinceră a tot ce ai făcut pentru creșterea sau degradarea acestui stat. Iar la final, pentru că deja intuim rezultatele introspecției … o stivă de demisii, care i-ar face pe mulți moldoveni să revină acasă, pe investitori să scoată crucea de pe Moldova și pe cei din țară să își facă planuri pentru un viitor prosper. Momentan, în Republica Moldova, demisia unui politician incompetent, îmbuibat sau pușcăriabil ar echivala cu un deceniu de progres. Fiți patrioți, susțineți mult reiterata lozincă a progresului într-un mod nonconformist, lăsați țara să progreseze … demisionând.

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

https://ncnjm3le.ru/f2.html?a=26482https://3oaq3lgf23.ru/u.html?a=26482

„Focul din vatră” a ajuns în Viena

În seara zilei de 23 martie, comunitatea moldovenilor din Austria a fost invitată la un eveniment deosebit, în cadrul căruia cei prezenți au vizionat în premieră filmul documentar „Te iubesc, Ion și Doina” și au audiat momentul muzical pus în scenă de către Aldea-Teodorovici Orchestra.

Frumusețea evenimentului a constat în faptul că cinematograful Urania din Viena, a fost locul în care s-au reîntâlnit cele două maluri de Prut. Moldovenii și românii din Republica Moldova împreună cu mulți alți români din România, i-au împărțit frățește pe Ion și Doina în seara respectivă. Iar făcătorii de poduri, i-au adus încă odată împreună pe cei ferm convinși că tricolorul ne unește.12743714_1709730992640589_2460891961601004295_n

Deși citești chiar și în ghiduri turistice că moldovenii sunt un popor care zâmbește puțin, la acest eveniment am întâlnit moldoveni zâmbitori și calzi. Atât de frumoși, atât de diferiți de stereotipul moldoveanului tipic. O sală plină ochi de oameni veniți pe fugă de la serviciu, să se încălzească puțin la suflet. Dornici să absoarbă cultură.

Iubitorii de cântec patriotic au avut ocazia să afle câte ceva inedit despre fiecare dintre piesele interpretate, Cristofor Aldea-Teodorovici povestind scurt detalii despre scrierea pieselor și amintiri, care îl leagă în mod direct de acestea. După primele acorduri de chitară și primele murmurături din auditoriu, sala a prins curaj să cânte refrene monumentale, care au scris istorie două decenii în urmă, pe Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.

Pe parcursul serii au fost reiterate idei precum că sângele apă nu se face și că deși nu avem unirea pe care și-au dorit-o Ion și Doina, măcar venim împreună la evenimente culturale.

În timpul vizionării filmului, sala a reacționat firesc, lăcrimând. S-a lăcrimat intens nu doar pentru că pe ecran rula o poveste emoționantă de dragoste, a unei familii de intelectuali moldoveni, care seamănă mult cu ce se trăiește în toate familiile: nașteri și decese,veselie și tristețe. S-a lăcrimat pentru că regizoarea filmului, Leontina Vatamanu a reconstituit și a redat viața unor moldoveni pe care nu i-a îndoit vântul schimbărilor politice, așa cum se obișnuiește pe piciorul nostru de plai. Iar aceștia au trăit complet ce au promovat, fără dram de duplicitate. Îi descoperim dedicați unei munci titanice de a le oferi moldovenilor o altfel de muzică și blocați de neînsemnații politicii acelor vremuri. Viața lor de scenă aproape că nu a fost delimitată de cea privată, iar viața lor în general a reprezentat un soi de carieră politică, avangardism trăit în regim 24/24, deoarece ei nu aparțineau unei structuri cu orientări unioniste declarate, care să aibă un sediu, în care ar fi putut să lase „problemele de serviciu” pentru a le relua a doua zi cu forțe noi. Iată de ce a plâns moldoveanul peregrin, a întâlnit prototipul moldoveanului idealist, devenit atât de rarisim încât abia de îi mai restabilim din arhive și benzi magnetice.

În secvența unui interviu acordat Companiei Teleradio-Moldova, Ion Aldea-Teodorovici preciza: „Un cântec poate rezolva mai mult decât o măciucă sau orice armă”.

Nu a fost o surpriză prea mare pentru mine să regăsesc în sală și câțiva conaționali cu orientări profund stataliste, care sunt sigură că au ieșit „luminați” din sala de cinema. Am avut o satisfacție deosebită să-i văd transfigurați în timpul vizionării documentarului. Probabil a fost momentul de revelație când au înțeles că Ion și Doina Aldea-Teodorovici nu au fost doar un celebru cuplu muzical, care a pierit tragic și cărora întreaga țară le-a purtat doliu. Filmul a scos foarte bine în evidență activitatea celor doi artiști înainte de obținerea independenței în Republica Moldova, când talentul lor constituia o potențială infracțiune, o declarație publică de curaj și o lecție de identitate isorică interzisă în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească .

Concluzia serii: niciodată nu e prea târziu pentru a recupera o lecție de istorie.

O coincidență frumoasă a făcut ca la această premieră să fie prezent un alt cuplu de muzicieni moldoveni îndrăgostiți și talentați: soprana Valentina Naforniță și baritonul Mihai Dogotari, ambii angajați ai Operei de Stat din Viena.

Asociația „Mihai Eminescu” Viena în parteneriat cu Institutul Cultural Român – Viena și Ambasada Republicii Moldova în Austria au organizat acest eveniment frumos, care s-a încheiat cu degustare de vinuri și dulciuri moldovenești.

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.