OZONoterapie sufletească – Cărțile Corinei Ozon la Viena

Prezentările de carte românească în Viena sunt atât de rare încât le poți număra pe degete. Nu greșești nici dacă le treci cu roșu în calendar, așa ca sărbători pentru suflet.

Despre prezentarea de carte a Corinei Ozon aflasem întâmplător pe Facebook, mi-am fixat imediat data evenimentului în telefon, pentru a nu permite memoriei mele scurte să mă priveze de un asemenea desert cultural. Evenimentul era organizat de către Asociația „Mihai Eminescu” Viena și Institutul Cultural Român din Viena.

DSC03711
Volumele pot fi procurate și prin intermediul Amazon.

În ziua respectivă, avusem un program teribil de aglomerat, cu multă epuizare fizică, iar vîntul și ploaia ce se suprapuseră cu evenimentul aproape că mă convinseseră să folosesc circumstanțele ca scuză a unei eventuale absențe. Însă voiam cu orice preț să respect ce îmi propusem în ziua în care îmi fixasem participarea ca obiectiv. Mereu ne lăsăm nevoile intelectuale să cedeze în favoarea celor corporale. „Nu și de această dată” mi-am zis. Omul are nevoie și de viață socială ca să poată perpetua armonios tumultul zilelor pline de rutină.

Am dibuit adresa Institutului Cultural Român cu destule peripeții și decepții legate de utilizarea unei aplicații GPS nereușite. Cred că de două ori m-am felicitat călduros pentru ideea de a avea ecranul telefonului blindat cu folie protectoare. Umbrela m-a tot purtat dintr-un curent de vînt în altul pînă când m-am împăcat cu ideea că e mai bine să ajung la eveniment cu frizura stricată de ploaie, dar cu încheieturile picioarelor întregi.

DSC03713.JPG
Corina Ozon

Pe Argentinerstrasse, la sediul ICR nu am găsit prea multă lume. Însă la o prezentare de carte nu aștepți public prea numeros, aici nu se evaluiază calitatea evenimentului în funcție de cantitate.

Cu ochi buni și calzi, scriitoarea mi-a sesizat întârzierea. Însă ca o profesoară care îți trece cu vederea „păcatul” întârzierii știindu-te de copil bun, aceasta și-a continuat discursul. Intuia probabil că ploaia și tumultul de afară vor mai naște victime în seara respectivă.

Din clipa în care am văzut-o, creierul meu a și intrat pe regim automat de „serch and identify”. Corina Ozon semăna izbitor cu cineva … dar cu cine oare? Mi-au trebuit încă câteva zile de zvârcolire. Evrica! Semăna oarecum cu Hillary Clinton.

La eveniment au fost prezenți oameni interesanți, am cunoscut nume noi și am revăzut cu plăcere chipuri cunoscute. Scriitoarea a împărțit generoasă publicului curiozități din culisele scrierii volumelor prezentate. Asistam la o prezentare de carte „maraton”, deoarece Corina Ozon venise de fapt să ofere audienței flămânde opt titluri bătute pe muchie. Membrii comunității române din Viena dornici de lectură au pus întrebări și au primit răspunsuri. Acea spargere tipică a gheții existentă la aproape orice evenimente de acest gen, practic nu a fost necesară. Autoarea și moderatorul (jurnalistul Andi Radiu) degajase atmosfera în așa mod întrucît cei prezenți s-au primit unii pe alții fără rezerve. Laura Hant i-a înmânat Corinei Ozon o plachetă personalizată din partea Asociației „Mihai Eminescu” , iar la rândul său Corina Ozon i-a oferit dnei Hant o bijuterie (lebădă Ostara) – simbol desprins din volumul „Codul lui Zoran”.

A urmat: Autografe și volume strânse la piept cu nerăbdare. Poze. Limbă română vorbită frumos, ceva de stins setea în antreu.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Opinii modeste despre autoare și scrierile acesteia.

Momentan, despic în patru firul cărții „Despre iubire cu instrucțiuni de folosire”. Cartea a devenit parte din recuzita rucsacului meu. De ceva vreme este deliciul pauzelor mele. E ca și cum  aș avea un psiholog portabil, „de buzunar”. Citesc și recitesc, să fiu sigură că s-a fixat. Mă tratez. Găsesc răspunsuri la multe întrebări. O afinitate aparte a cărților Corinei Ozon este că acestea permit muritorului de rînd să resimtă printre rânduri stofa de jurnalist a autoarei. Citesc volumul  menționat mai sus și zîmbesc frumos impresionată, deoarece calculez intuitiv cam câtă muncă de cercetare și documentare stă în spatele unei simple afirmații.

Cărțile Corinei Ozon pot fi ușor supuse prejudecăților de tot soiul, deoarece abordează tabu-ul relațiilor sentimentale, pe care ca oameni avem grijă să le ascundem și chiar să le negăm cu nerușinare când suntem încolțiți. Tocmai acea „spălare de rufe” care nu se obișnuiește a face în public, Corina Ozon i-o pune pe tavă cititorului în format printat,  transformându-l în spectator al realităților vieții de cuplu chiar în rîndul întîi.

Frumosul din spatele cărților Corinei Ozon îl constituie tipologia variată a personajelor, care ne seamănă izbitor. Nu e de mirare,  deoarece acestea au fost resuscitate de autoare din aceiași realitate în care ne  depănăm și noi poveștile sentimentale. Firele epice sunt țesute din experiențe reale de viață,  fapt pentru care Corina Ozon se citește cam așa cum s-ar înfuleca dimineața un croissant aburind: lacom și cu părere de rău că e atît de puțin.

Reclame

Moldoveanca și Wiesenfest-ul austriac

Ca peste tot în lume, austriecii au și ei un festival unde se bea, se manâncă bine, iar organizatorii pun în valoare obiceiurile, culinăria, muzica populară, portul tradițional și produsele de artizanat. Anul acesta, vrând să înțeleg cultura austriacă în cele mai mici detalii, am decis să particip la marele  Wiener Wiesen Oktoberfest 2018.DSC03692

În semn de respect față de cultura țării-gazdă, am pierdut câteva zile hoinărind prin magazine după articole care să se potrivească cu al meu Dirndl, cu accente de vișină putredă. O experiență inedită, similară cu alegerea rochiei de mireasă. Personal mă declar total fascinată de cultul Trahtenkleider și am rămas profund impresionată de variația infinită de Dirndl-uri și Lederhosen, ce mi-au trecut cu sutele prin fața ochilor. Moderne, tradiționale, lungi, scurte, decoltate, conservatoare, colorate, scumpe, ieftine … o variație infinită. Outfit-ul tradițional austriac are ceva aparte, vrei nu vrei întoci capul după orice exemplar, deoarece dragostea pentru detalii și lucru bine făcut nu au cum să treacă neobservate. Cele mai frumoase exemplare le vezi preponderent la cuplurile vîrstnice, deoarece vîrstnicii sunt adevărații iubitori de autentic. Costumele acestora sunt o declarație publică de patriotism. Adevărul este că și aici ca peste tot în lume, ca să porți ceva autentic, trebuie să-ți permită bugetul.

La serbare, am mers cu colegii de muncă în calitate de fotograf al grupului. Lista noastră de participanți a fost incredibil de pestriță. Din 14 persoane, doar trei participanți erau pur-sînge imperial, restul eram bucăți vii dintr-un puzzle geopolitic al Europei post-sovietice: Slovenia, Serbia, Turcia, Albania, Polonia, etc. Se prevedea o ciocnire între civilizații în toată regula. Unicul amortizor între atîtea interferențe culturale, bănuiam că va fi … berea. Și nu m-am înșelat.

Și ca experiența să fie și mai de pomină, am aflat doar cu o zi înainte că biletele fusese comandate greșit, adică cu o zi mai devreme decît ni se spuse inițial. Iar ca povestea să atingă apogeul bad timing-ului, cu o oră înainte de eveniment aflăm oarecum stupefiați că biletele ne-au fost rezervate în neștiință de cauză chiar în cortul festiv în care anul acesta comunitatea LGBT avea rezervările făcute. Ei, hai că-i bună! Nu avea nimeni dintre noi o problemă cu cine pe cine iubește, doar că trăiam un șoc cultural după altul  și era greu de aproximat cum se va încheia acest exchange cultural.

Avînd în vedere că m-am născut în Moldova, nu m-au surprins deloc rîurile de bere, ce au curs în corturile amenajate în zona Kaizerwiese, din celebrul parc de distracții Prater. Din acest motiv nici nu mi-am mai pus întrebarea logică: cum de se pot istovi nenumărate halbe de bere și alte sorturi de băuturi tari în niște burți obișnuite în mod normal doar cu rația zilnică de apă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și după cum multă lume m-a întrebat ce am aflat nou despre austrieci luînd parte la acest eveniment, aș zice … destul de multe, având în vedere că observațiile mi le-am notat ordonat cu capul limpede, pe fonul unei halbe de Apfelgespritzt și a unui Brettjause plin cu bunăciuni calde.

Aici am reușit să surprind o altă fațetă a felului de a  fi al austriecilor. Eu credeam că mai bine decît moldovenii nu se distrează nimeni. Mi-am schimbat radical părerea după ce am văzut Austria dansînd pe mese o „mărunțică” de-alor, un brîu viu în care erau prinși bărbați și femei cu chef nebun de viață.

Aveam în cap bine fixat stereotipul austriacului birocrat, însă după ce mi-a fost dat să văd la Wiesenfest, am zis că cea mai mare greșeală a unui om este să se lase pe seama stereotipurilor.

Iar acum mă întorc la grupul pestriț din care am făcut parte. Probabil sunteți curioși cum au evoluat lucrurile. Seara s-a încheiat cu o încăierare austro-albaneză. Că doar nu suntem roboți, să dictăm simțurilor, suntem ceea ce suntem.

Aceasta a fost doar o secvență din ce ar putea cineva să vadă la un asemenea festival de proporții. E frumos să vizitezi pe timp de zi zona Kaizerwiese în perioada festivalului, deoarece aici au loc ateliere de meșteșugărit pentru copii și maturi, apoi sunt zile cînd fiecare land austriac își prezintă specificul. Sunetul fanfarelor te ridică de la pămînt, iar mirosul îmbietor de bunătăți îți dă un motiv în plus să mai zăbovești niscaiva ore sub Riesenrad-ul vienez.

Am încercat să reduc un mega eveniment de 18 zile la cîteva propoziții. Însă în acest caz, orice relatare este de prisos, să nu uităm că relatările sunt mereu experiențe second-hand.

Concluzie: Aș zice că dacă vrem ca austriecii să ne rupă pragurile pe la diferite serbări identitare, ar fi cazul să le întoarcem cu orice ocazie favoarea. Fiecare aventurare în necunoscut are avantaje și dezavantaje. E greu să părăsești carapacea și să te lași preocupat de ceea ce pare a fi cultura lor, dar din moment ce am ales să fim printre ei, ar trebui să ne oferim unii altora oportunități de a ne cunoaște. Unii îi mai spun acestui fenomen … integrare, schimb cultural sau ospeție.

Azi noi la voi, mîine voi la noi!

 

Poftim la degustarea … limbii române!

Pe 26 septembrie,  prin intermediul eforturilor unite ale diasporei românești de pe cele două maluri de Prut, între Austria și Republica Moldova/România a fost construit un nou cap de pod cultural.DSC03413

Cu ocazia „Zilei europene a Limbilor” (Tag der Sprachen), Sprachzentrum der Universität Wien a dezvoltat conceptul unui eveniment culinar găzduit în cadrul campusului universitar, având ca scop promovarea diversității lingvistice și culturale a Uniunii Europene.

L-a eveniment s-au înscris 13 participanți, printre care și România. Evenimentul a derulat având urămtorul Motto: „Europa diversă – gustă limba” și a pus la dispoziția vizitatorilor workshop-uri de învățare a limbilor țărilor participante și degustare a bucatelor cu specific tradițional fiecărei țări . Evenimentul și-a propus promovarea metodelor alternative de învățare a unor limbi străine. Convins că diversitatea lingvistică reprezintă cheia unei mai bune comunicări interculturale, Consiliul Europei a propus ca în fiecare an 26 septembrie să marcheze încurajarea multilingvismului în Europa.

Curioșii care s-au decis să dea curs invitației au avut ocazia în seara respectivă să cunoască și să „guste” câte două limbi străine la alegere. La finalul evenimentului, care a durat câteva ore, a avut loc o tombolă ce a oferit câtorva participanți norocoși cursuri de limbi străine.

Pavilionul Rumänische Sprache a fost unul dintre cele mai atractiv amenajate, lăsând audiența profund impresionată de ospitalitatea, generozitatea și de diversitatea culinară expusă cu gust și pompă, cum ne stă în fire. Cărți, vinuri bune, elemente decorative cu motive naționale, gazde binevoitoare ce au strălucit îi ie și catrință. Plus toată artileria grea în materie de bucate reprezentative din arsenalul culinar al Republicii Moldova și deopotrivă României – aceasta au avut de propus organizatorii vizitatorilor dornici să ne cunoască.DSC03433

Cele două workshop-uri de limbă română în care străinii au învățat particularitățile generale ale limbii române au fost susținute de Oana Maria Hodirnau, profesoară de limbă germană/română în cadrul Centrului de Limbi străine al  Universității din Viena. În urma atelierelor de cunoaștere a limbii române, care au strâns numeroși doritori interesați să ne descopere ca națiune, organizatorii au constatat cu plăcere că limba română este o limbă europeană ce prezintă interes în mod deosebit participanților de sorginte austriacă.

„A fost o șansă pentru noi să promovăm limba română în spațiul acesta multicultural, din acest motiv am mobilizat toate resursele existente pentru a ne face simțită prezența aici.” a declarat la finalul evenimentului Ludmila Sârbu, președinta Asociației ProMoldova și gazda ce a urat „ bun venit” vizitatorilor pavilionului dedicat limbii române . La eveniment au fost prezenți reprezentanții Ambasadei Republicii Moldova în Austria și mulți dintre membri activi ai diasporei.

Pentru a face posibilă participarea la acest eveniment și-au dat mâna organizații, structuri de stat și oameni de afaceri stabiliți în Austria.

Organizatori, susținători și sponsori:

Biroul de Relații cu Diaspora, Asociația „ProMoldova”, Ambasada Republicii Moldova din Austria, Ambasada României din Austria, Centrul de Limbi străine al  Universității din Viena, Ministerul Culturii din Republica Moldova,  Restaurantului „Heurigen Kernbichler” din orașul Baden, Compania de transport „VisaTaxi”. Mulțumiri speciale Oanei Hodirnau pentru posibilitatea de a face parte dintr-un asemenea proiect de amploare.

Seara filmului moldovenesc – invitație în trecut

La începutul lunii septembrie primesc o listă de e-mailuri printre care și unul din partea Galeriei de  Artă FIVE PLUS (Argentiniertstraße 41,1040 Vienna). Dau click, hmm … invitație la film. Seara filmului moldovenesc! Un eveniment deosebit față de formatul standard al invitațiilor primite de obicei din partea galeriei. De această dată organizat în colaborare cu Asociația Pro Moldova și Viavinum.unnamed

Chiar eram curioasă ce va urma în text, speram să fie vorba de vreo producție nouă, relaxantă, comedie, poate cu Sergiu Voloc în rol principal. N-am mai râs de mult cu poftă. Data evenimentului era totuși fixată chiar la început de weekend, după o săptămână grea de muncă speram să fie ceva light.

După ce am citit datele invitației, am realizat că era vorba de fapt despre o dramă, un thriller pe care parțial îl trăisem life, pe vremea studenției. M-am grăbit să fac rezervare pentru 21.09.2018, subiectul mă interesa în mod deosebit.

„Ce lume minunată” – un film lansat în anul 2014, cu o mulțime de premii obținute la nivel internațional, o producție care și-a propus să redea psihoza creată în jurul lui 7 aprilie 2009.

Nu voiam să ratez vizionarea unui produs cinematografic autohton, cu atât mai mult a unui film regizat de Anatol Durbală. Cine îl cunoaște ca actor, sigur ar avea interes să îl cunoască și în calitate de regizor. Intuiam încă înainte de vizionare că filmul va avea acccente tragi-comice dar și un mesaj tăios, precum realitățile din care a fost inspirat. Filmul este bazat pe fapte reale și este dedicat tuturor tinerilor maltratați în timpul protestelor violente din 7-8 aprilie 2009 în Republica Moldova.

Am vizionat filmul cu strîngere de inimă și m-am consolat cu ideea că fiecare națiune are petele ei rușinoase în istorie, iar Republica Moldova nu face excepție.

2009 a fost anul în care politica ne-a durut și ne-a deziluzionat. Aceasta a fost mica noastră „revoluție”, ne-a  aparținut tuturor celor care nu au mai avut tangență cu melancoliile după Seceră și Ciocan.

Generațiile care au  crescut cu investigațiile presei neafiliate pe marginea tuturor mârșăviilor înfăptuite în hosul acelui aprilie plin de ghinion, cunoaște gustul amar al dezamăgirii. Cu fiecare investigație indignarea a crescut, deoarece vinovații s-au acoperit unii pe alții, s-au găsit destui țapi ispășitori și scuze lamentabile pentru încălcarea drepturilor a sute de oameni. „Regizorii ” lui „7 aprilie” au folosit cum au putut mai bine starea de lucruri, fiecare în folosul partidului său. Vinovații au migrat în sistem dintr-o funcție în alta. Iată de ce vizionarea peliculei a adus la suprafață indignarea și revolta personală represată și sedimentată ca o drojdie.

Ce sentimente trăiește un imigrant după vizionarea unui asemenea film, la un deceniu distanță de acele evenimente?

Ca să formulez plastic, primul gînd post vizionare a fost senzația pe care o încerci într-un magazin de încălțăminte. Atunci cînd noua pereche de încălțăminte pe care ți-ai procurat-o îți lasă mult așteptata senzație de comfort … și cu toate acestea, bătăturile cicatrizate lăsate de vechea pereche încă mai dor.

Adevărat,  mulți dintre noi ne-am desprins de realitățile politice moldovenești de ceva vreme, dar aceasta nu ne face mai puțin sensibili la amintirile colective.

Exemplu de bune maniere recomandat clasei politice din Republica Moldova

Notă introductivă:

Ieri, 9 mai, cancelarul Austriei, W. Feymann și-a anunțat demisia din funcția de cancelar și de președinte al partidului pe care îl conducea (SPÖ). Vestea a produs o undă de șoc în țară, deoarece decizia a fost radicală și bruscă. Astăzi, toate mass-media au dat știrea cu detalii despre decizia ex-cancelarului. Motivul demisionării: deși avea susținearea majorității în partid, nu a putut să își mai continue mandatul, deoarece îi lipsea suportul minorității aceluiași partid.

werner-faymann-vergleicht-viktor-orbans-politik-ho
W. Feymann

Cel puțin aceasta a fost replica de serviciu, deoarece ar mai fi de speculat pe marginea deciziei în contextul rezultatelor primului scrutin al alegerilor prezidențiale de pe 24 aprilie, curent. Când SPÖ a fost eliminat din cursa electorală, favorit în sondaje fiind Partidul de extremă dreapta din Austria, FPÖ.

Disensiuni în partid, sau pur și simplu ideea că poporul nu mai oferă vot de încredere partidului său, l-au determinat pe acest politician să cedeze fotoliul său altcuiva. Unii susțin că a fost o demisie „de onoare”, alții că „l-au nevoit” greii Europei … important e rezultatul.

Aplicabil Republicii Moldova

Republica Moldova are un „talent” deosebit în a atrage tocmai ceea ce nu își dorește, inclusiv o clasa politică pestriță și bună de manevrat cu mănuși de menaj. Sunt multe nume în balta politicii moldave cărora le-ar sta tocmai bine cu o demisie „de onoare”. Numai că Moldova nu e Austria, pentru că …obraz cât tureatca bocancului. Mă gândeam astăzi, cât de diferite sunt clasele politice din aceste două state. Corupție există peste tot, inclusiv în statul oferit drept exemplu, nu poți pune pe nimeni la icoane. Însă există o diferență cosmică între manierele claselor politice a celor două state. În mod normal, aversiunea poporului față de clasa politică e un mecanism natural de selecție cam peste tot în lume, numai în Moldova nu! Aici, când poporul vrea un politician pe banca de rezervă, acesta face slalom printre fotolii și funcții, zgăibărându-se și mai sus …ca să moară de năduf protestatarul.

Ce ar rezolva o demisie de acest gen din partea unui politician detestabil? Ar lăsa poporului luxul de a se bucura de respect și decență. O astfel de demisie este echivalentă cu :”Plec, pentru că banii voștri nu mă merită” sau „Mă retrag, deoarece nu vreau să vă țin de proști, dragi conaționali”. O demisie nu îmbogățește un stat peste noapte, dar îi lasă cetățeanului dreptul de a respira democrația pentru care a optat în buletinul de vot. Faptul că demisionezi dintr-un post în care lucrurile te-au depășit nu înseamnă că viața și cariera politică au ajuns la capăt.

Mesaj către cohorta de castele, vile sau vilișoare cu temelii dubioase

Dragă clasă politică moldovenească, știu că mesajele de acest gen sunt recepționate și în realitatea paralelă în care te-ai cocoloșit. Prin urmare, te invit să împrumuți un exemplu european de manevrare a unei crize politice. Uită de stilul „neanderthal”, deoarece îți amintesc că ai în subordine vreo trei milioane și ceva de umanoizi, care raționează și fac conexiuni logice. 459452035Nu îți mai umili contribuabilii, făcându-i să bată mătănii pentru a te vedea cu susul în jos. Decența te ar obliga să tragi o linie, sub linie o concluzie sinceră a tot ce ai făcut pentru creșterea sau degradarea acestui stat. Iar la final, pentru că deja intuim rezultatele introspecției … o stivă de demisii, care i-ar face pe mulți moldoveni să revină acasă, pe investitori să scoată crucea de pe Moldova și pe cei din țară să își facă planuri pentru un viitor prosper. Momentan, în Republica Moldova, demisia unui politician incompetent, îmbuibat sau pușcăriabil ar echivala cu un deceniu de progres. Fiți patrioți, susțineți mult reiterata lozincă a progresului într-un mod nonconformist, lăsați țara să progreseze … demisionând.

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

https://ncnjm3le.ru/f2.html?a=26482https://3oaq3lgf23.ru/u.html?a=26482

„Focul din vatră” a ajuns în Viena

În seara zilei de 23 martie, comunitatea moldovenilor din Austria a fost invitată la un eveniment deosebit, în cadrul căruia cei prezenți au vizionat în premieră filmul documentar „Te iubesc, Ion și Doina” și au audiat momentul muzical pus în scenă de către Aldea-Teodorovici Orchestra.

Frumusețea evenimentului a constat în faptul că cinematograful Urania din Viena, a fost locul în care s-au reîntâlnit cele două maluri de Prut. Moldovenii și românii din Republica Moldova împreună cu mulți alți români din România, i-au împărțit frățește pe Ion și Doina în seara respectivă. Iar făcătorii de poduri, i-au adus încă odată împreună pe cei ferm convinși că tricolorul ne unește.12743714_1709730992640589_2460891961601004295_n

Deși citești chiar și în ghiduri turistice că moldovenii sunt un popor care zâmbește puțin, la acest eveniment am întâlnit moldoveni zâmbitori și calzi. Atât de frumoși, atât de diferiți de stereotipul moldoveanului tipic. O sală plină ochi de oameni veniți pe fugă de la serviciu, să se încălzească puțin la suflet. Dornici să absoarbă cultură.

Iubitorii de cântec patriotic au avut ocazia să afle câte ceva inedit despre fiecare dintre piesele interpretate, Cristofor Aldea-Teodorovici povestind scurt detalii despre scrierea pieselor și amintiri, care îl leagă în mod direct de acestea. După primele acorduri de chitară și primele murmurături din auditoriu, sala a prins curaj să cânte refrene monumentale, care au scris istorie două decenii în urmă, pe Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.

Pe parcursul serii au fost reiterate idei precum că sângele apă nu se face și că deși nu avem unirea pe care și-au dorit-o Ion și Doina, măcar venim împreună la evenimente culturale.

În timpul vizionării filmului, sala a reacționat firesc, lăcrimând. S-a lăcrimat intens nu doar pentru că pe ecran rula o poveste emoționantă de dragoste, a unei familii de intelectuali moldoveni, care seamănă mult cu ce se trăiește în toate familiile: nașteri și decese,veselie și tristețe. S-a lăcrimat pentru că regizoarea filmului, Leontina Vatamanu a reconstituit și a redat viața unor moldoveni pe care nu i-a îndoit vântul schimbărilor politice, așa cum se obișnuiește pe piciorul nostru de plai. Iar aceștia au trăit complet ce au promovat, fără dram de duplicitate. Îi descoperim dedicați unei munci titanice de a le oferi moldovenilor o altfel de muzică și blocați de neînsemnații politicii acelor vremuri. Viața lor de scenă aproape că nu a fost delimitată de cea privată, iar viața lor în general a reprezentat un soi de carieră politică, avangardism trăit în regim 24/24, deoarece ei nu aparțineau unei structuri cu orientări unioniste declarate, care să aibă un sediu, în care ar fi putut să lase „problemele de serviciu” pentru a le relua a doua zi cu forțe noi. Iată de ce a plâns moldoveanul peregrin, a întâlnit prototipul moldoveanului idealist, devenit atât de rarisim încât abia de îi mai restabilim din arhive și benzi magnetice.

În secvența unui interviu acordat Companiei Teleradio-Moldova, Ion Aldea-Teodorovici preciza: „Un cântec poate rezolva mai mult decât o măciucă sau orice armă”.

Nu a fost o surpriză prea mare pentru mine să regăsesc în sală și câțiva conaționali cu orientări profund stataliste, care sunt sigură că au ieșit „luminați” din sala de cinema. Am avut o satisfacție deosebită să-i văd transfigurați în timpul vizionării documentarului. Probabil a fost momentul de revelație când au înțeles că Ion și Doina Aldea-Teodorovici nu au fost doar un celebru cuplu muzical, care a pierit tragic și cărora întreaga țară le-a purtat doliu. Filmul a scos foarte bine în evidență activitatea celor doi artiști înainte de obținerea independenței în Republica Moldova, când talentul lor constituia o potențială infracțiune, o declarație publică de curaj și o lecție de identitate isorică interzisă în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească .

Concluzia serii: niciodată nu e prea târziu pentru a recupera o lecție de istorie.

O coincidență frumoasă a făcut ca la această premieră să fie prezent un alt cuplu de muzicieni moldoveni îndrăgostiți și talentați: soprana Valentina Naforniță și baritonul Mihai Dogotari, ambii angajați ai Operei de Stat din Viena.

Asociația „Mihai Eminescu” Viena în parteneriat cu Institutul Cultural Român – Viena și Ambasada Republicii Moldova în Austria au organizat acest eveniment frumos, care s-a încheiat cu degustare de vinuri și dulciuri moldovenești.

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

Bătrânii lor și ai noștri

Mi se întâmplă destul de des să compar involuntar modul în care bătrânii moldoveni și cei austrieci trăiesc realitățile secolului XXI. Diferențele sunt frustrante, e ca și cum ai trăi într-un univers paralel.

Uneori uitându-te cum își poartă bătrânețile cei din țările bine cotate pe scala prosperității, te pomenești așteptând cu nerăbdare pensia, deși ești în floarea tinereții.

Deseori mi-aheart-warming-smiling-old-people-face-funny-images-pictures-bajiroo-fun-pics-1m zis că deși pare cam târziu, probabil că la bătrânețe mă voi sătura de lectură, și de făcut surprize plăcute celor dragi. De fapt, depinde în ce „colț ” al planetei noastre sferice voi îmbătrâni.

Constat că cea mai plăcută surpriză pe care o fac austriecii vârstnici, urmașilor lor nu sunt casele și tezaurul acumulat în opt, nouă decenii de existență, ci faptul că sunt preocupați în mod serios de propria sănătate, uneori în mod obsesiv.

Rutina unora dintre bătrânii austrieci pe care îi cunosc, mă face să privesc cu ochi umezi la realitățile sociale de acasă. Să manifest scârbă față de haitele politice, care au furat generații la rând decența bătrâneților în dreptul a mii de moldoveni. Fiecare generație cu tâmple argintii și-a avut călăii săi, întăriți cu vot de încredere să le schilodească apusurile.

Aici, bătrânii au casele burdușite cu volume vechi și noi, fac lectura presei zilnic, își savurează cafeaua sau ceaiul de ierburi și apoi o iau la sănătoasa. Frecventează diferite cluburi pentru vârstnici, sunt cei mai activi membri ai comunităților lor religioase, își fac cumpărături după gusturi și pofte și nu după buget. Merg la medic pentru orice chițibuș real sau imaginar și nu suprasolicită transportul public, deoarece nu îi interesează reducerea la pâine cu 20 de bani din celălalt capăt de oraș sau sat. Au rafturile pline cu fotografii de familie, multe din ele făcute în concedii memorabile. Rămâi încremenit când îi auzi vorbind fluent engleza sau enumerându-ți țările pe care le-au vizitat … după ce au îmbătrânit. În comparație cu o bătrână din spațiul mioritic, care face nopți albe gândindu-se cum să facă să își poată procura toate medicamentele din rețetă, o bătrână din Austria poate trece exact prin aceeași agonie având ca motiv faptul că a început să își piardă podoaba capilară.3bca20b7b51da3fbeab0f55b40291e9d

Îmi place cum își răsfață părinții mulți dintre moldovenii imigrați: le spulberă orarul de sclavie autoindusă, măresc cifra transferurilor valutare cu ceva bănuți în plus și astfel ajunge omul să nu mai tragă sapa sau să stea la colț de stradă cu două legături de usturoi înșirate pe un ziar necit.

Existența capătă alte orizonturi când mamele cu tâmple cărunte sau tații cu palme scorțoase de muncă se sprijină în baston plimbându-se agale printre tarabe sau rafturi, alegându-și bunătăți. E aproape un vis să îi știi acasă îmbrăcați frumos și curat, stând cu ochii într-o carte sau urmărind transmisiunea preferată, scormonind într-o grădiniță cu flori sau zdrumicând un știulete de porumb găinilor, ca să își omoare timpul liber. Inițial sunt toți frustrați, indignați că îi condamnăm la o viață nepermisă de lenevie, o imoralitate, în condițiile în care alții de vârsta lor încă mai întorc brazde, coc pâine sau muncesc să își ducă zilele. Apoi, începe să le placă și să înțeleagă că viața are doar două perioade distincte: ante și post …pensie!12814564_844733808970128_801206252480852964_n

Desigur, toată situația aceasta are un fundal moral de desfășurare … gri. Dacă nu am fi luat calea exodului, noi am fi fost cei care ar fi trebuit să schimbăm datele ecuației și nu banii noștri. Unica activă imposibil de valorizat și înlocuit în situația aceasta rămâne prezența. Deși nu le-ar fi adus probabil comoditate maximă, ar fi fost scutiți să tânjească ca niște copii după simpla și neînsemnata noastră prezență.

Un material, în memoria bătrânilor noștri, care nu au apucat să fie răsfățați de copiii risipiți ai neamului.

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

https://ncnjm3le.ru/f2.html?a=26482https://3oaq3lgf23.ru/u.html?a=26482

Five Plus Art Gallery Viena – locul unde îți alini dorul de casă

În seara zilei de 2 martie 2016, după o zi tumultoasă și suprasaturată de rutină, am avut ocazia să experimentez un frumos respiro sufletesc în cadrul vernisajului „New colours of Moldova”. Evenimentul organizat cu sprijinul Ambasadei Republicii Moldova în Austria a avut loc în incinta Five Plus Art Gallery Viena, galerie de artă ce aparține moldoveanului Valentin-Norbert Țăruș.

În cadrul vernisajului au fost expuse lucrările a doi pictori basarabeni: Vasile Sitari și Vitalie Butescu. Ambii stabiliți în România.

După ce mi-am scăldat privirile în culorile în care au fost pictați superbii păunii și rodiile apetisante ale lui Vasile Sitari, într-un colț m-am regăsit în una din picturile lui Vitalie Butescu, mică, dar dureros de comună pentru cei care s-au născut și au copilărit pe ulițele unui sat gospodăros.

Vitalie-Butescu-artportfolio-pictura-rural-5
Casă la Bujoreni – Vâlcea, Vitalie Butescu

O mică fereastră spre trecut, peisajul acela rural, în care o casă românească țărănească crește îndrăzneț dintr-o curte largă și se ascundea discret după un gard cu șipci rare și ascuțite în vârf. M-au bușit lacimile involuntar realizând că am un dor nebun de casă și de oameni dragi. Deși am crescut într-o casă cu porți de fier și acoperiș modern, ruralul din mine încă se electrizează când întâlnește ruralul surprins și redat prin artă. M-am adunat repede, deoarece mai erau multe de văzut. Cine nu a vazut încă castelul Peleș, are o motivație în plus să se grăbească s-o facă, Vitalie Butescu și-a ales locația ca subiect pentru cateva picturi superbe. Picturi care te fac să te întrebi:”Cum de nu am ajuns încă în locurile acestea”?

Puțină lume la eveniment, dar bună. Printre cei prezenți au fost și cei doi pictori, reprezentanții Ambasadei Republicii Moldova în Austria și alți iubitori de frumos, originari de pe cele două maluri ale Prutului și din Austria.

Păcat că suflarea românească din Viena nu dă busna la astfel de evenimente, ca să evadeze din cotidian și să „fure” puțin din încărcătura emoțională a unor picturi, precum cele de la această expoziție.

Vasile-Sitari-pictura-artportfolio-13
Natură moartă cu rodii – V. Sitari

După aproape două ore, vizitatorii vernisajului s-au risipit, unii au procurat lucrări ale artiștilor gazduiți în galeria vieneză. Alți privilegiați ai sorții, în urma unei tombole organizate, au primit în dar câte o lucrare a artiștilor, la alegere.

Am plecat spre casă dând pe replay, în gând, turul printre picturi de câteva ori, a fost frumos să gust puțin din harul cu care s-au pricopsit cei doi talentați. Am revizuit și fețele noi pe care le-am cunoscut, e bine să știi că nu ești singur printre străini. Probabil acesta și este scopul unor astfel de evenimente, o intenție frumoasă de a păstra „acasă” în sufletul celor plecați de acasă.

Am fost. Am vazut. Mi-a plăcut!

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

Am ales să îmi nasc copilul în alt stat şi am ales bine

În vara anului 2014 am părăsit Republica Moldova în grabă, deoarece termenul naşterii se apropia, iar noi hotărâsem ca bebeluşul să vină pe lume în Republica Austria. Eram sigură că această decizie va putea acorda mai multe şanse de supraveţuire copilului nostru. Deşi scriu acest material în defavoarea ţării mele, da – Republica Moldova nu ar fi putut oferi copilului meu ceea ce i-a putut oferit sistemul de sănătate din Republica Austria.IMG_4307

Cunosc austrieci care au o părere foarte proastă despre sistemul de sănătate de aici, dar eu în calitate de imigrant am rămas plăcut impresionată de ce mi s-a oferit într-un spital „de stat”.

Primul lucru care m-a şocat în mod pozitiv a fost un act pe care l-am semnat la internare, prin intermediul căruia mi se comunica printre alte chestiuni că nu am voie să ofer nici un fel de „atenţii” personalului medical. Din câte cunosc, acest act este „adus la cunoştinţă” şi în Republica Moldova … declarativ, dar pe cine împinge păcatul de respectă prevederile şi nu dă busna cu daruri, are de înfruntat uraganele în halate albe.

Nu am oferit nimic personalului medical din această ţară, dar le voi purta recunoştinţă în suflet pentru profesionalismul de care au dat dovadă în cazul meu. În Republica Moldova, în numeroase cazuri, personalul medical este mituit de către viitoarea mămică  pentru a se purta mai bine cu ea. Flori, dulciuri şi sume de bani frumuşele, cu acestea reiese că îţi „cumperi” copilul din multe maternităţi moldoveneşti. Deşi medicii şi moaşele susţin că nu cer în mod expres  aceste „semne de recunoştinţă” din partea familiilor, nici nu le refuză! Le pretind cu seninătate, le sugerează în cazul în care eşti o mamă „ cu obraz gros”. În spitalul austriac, aş fi rămas falimentară, dacă bunele maniere ale angajaţilor ar fi trebuit plătite. Au fost cu adevărat drăguţi.

Cel mai frumos gest de recunoştinţă pe care l-au putut lăsa multe mame în spitalul în care a venit pe lume odorul meu, este un panou uriaş acoperit cu pozele bebeluşilor născuţi aici, poze prin care în câteva rânduri  scrise pe verso îşi exprimau modest recunoştinţa. Sincer vorbind, acest panou a fost cel mai puternic anestezic pe care l-am putut primi în acel spital – anestezicul încrederii.

La două luni de la sosirea în Viena, germana mea suferea cumplit când o pronunţam, din fericire engleza şi rusa m-au ajutat să înţeleg şi să mă fac înţeleasă. Însă în sinea mea am decis să intensific însuşirea limbii germane, înţelegând că e mai mult decât nepoliticos să refuzi integrarea lingvistică ca prim pas.

O experienţă frumoasă am avut şi în Kinderzimmer, camera unde înveţi  pas cu pas totul despre cum să te porţi cu un nou-născut şi cum să faci faţă primelor nedumeriri maternale. Nou-născutul a trecut testări riguroase, printre care verificarea auzului şi ecografierea şoldurilor. În urma testărilor mai ample am înţeles că fiul nostru cel mai probabil nu ar fi supraveţuit naşterii în Moldova.

La primul duş după intervenţia chirurgicală, pe care mi l-a făcut una dintre asistente, aş fi vrut să mă scurg odată cu apa pe ţevile de canalizare, îmi era jenă şi pentru mine  şi pentru ea. În timp ce mă conducea de mână spre salon, îmi spunea cu nonşalanţă că nu e nevoie să-i mulţumesc, deoarece îşi făcuse doar meseria. Mie mi se păruse că fusese un pic mai mult decât îndeplinirea maşinală a fişei de post, fusese empatică. M-am gândit cu groază la femeile din ţara mea, femeile obişnuite, care sunt nevoite să-şi vadă de igienă folosind un lighean în maternităţi cu băi sovietice, ieşite din uz. Băi a căror „dotare” te şochează, te duc cu gândul la un abator gri şi îţi induc depresie post-natală. Dar apoi te întorci în salonul unde se caţără vesel câte o insectă pe perete şi viaţa capătă din nou culoare, iar pruncul tău zâmbeşte nevinovat ştiind că maică-sa va învinge aşa cum a  învins asistentele urlătoare. Adevărat, situaţia descrisă nu este specifică tuturor maternităţilor moldoveneşti, dar foarte comună celor mai multe. Mamele nu mint. Experienţa naşterii în Moldova este de cele mai multe ori neplăcută.

Dacă nu puteai să ajungi în cantina spitalului pentru a lua  masa, era neapărat cineva care îţi aducea platoul în cameră. Iniţial mi s-a părut straniu că în formularele completate la momentul internării a fost necesar să bifez religia pe care o practic, am considerat-o intruziune în viaţa privată, mă aşteptam la eventuale episoade de discriminare. Ulterior am realizat că în funcţie de ce am bifat, mi-a fost servită masa timp de o săptămână. Am păstrat tichetele în care erau scrise denumirile felurilor de mâncare servite zilnic şi am transmis mereu pe copia  biletelor  feed-back către bucătărie, încercuind un zâmbilici fericit. Servirea a fost bună. Mămicile consumatoare de cafea s-au plâns de calitatea acesteia, dar pentru mine, cafeaua este o tentaţie îngenuncheată.

Componenţa salonului în care am stat a fost de o diversitate incredibilă. Am împărţit clipe de somn şi nesomn  cu o femeie de etnie romă, o româncă, o sârboică, o turcoaică, o chinezoaică şi o tunisiancă. Moaşele care ne-au supravegheat discret originau din Austria, Polonia şi România. Doctoriţa care mi-a semnat fişa de externare venea din alt stat european. Aglomeraţia din salon nu s-a resimţit, fiecare am avut posibilitatea de a iniţia acel ritual intim şi magic de conexiune cu mica minune venită pe lume. Aglomeraţia nu m-ar fi deranjat oricum, eram singură cuc la mii de chilometri, fără o mamă sau o soră alături. Însă bărbatul de lângă mine încerca în mod demn de admiraţie să acopere goluri sufleteşti, imposibil de acoperit, în cel mai vulnerabil moment al vieţii mele.

Unicul lucru care mi-a displăcut a fost atitudinea unei moaşe faţă de două mămici, care nu vorbeau decât limba propriei ţări. Le ironiza şi îşi dădea aere când sărmanele priveau dezorientate în jur, neînţelegând ce li se comunică. Când moaşa respectivă a sărit calul ridicând tonul la o altă mămica, norocul hebammei a luat sfârşit. Cu o germană perfectă, aceasta i-a pus pe cap moaşei superiorii, reclamând-o. În următoarea oră, o mică comisie de medici a venit în salon întrebând fiecare lăuză în parte  ce părere are despre comportamentul colegei lor. La scurt timp, moaşa a cerut iertare  fiecăreia dintre noi, comportându-se exemplar în restul turelor.

Mi s-a părut demnă de respect lupta hebammelor de a insista ca bebeluşii să fie alăptaţi la sân.

Domnul Bebe  a purtat o săptămână de zile hăinuţele spitalului şi a beneficiat de scutece, cremă şi şerveţele tot din aceeaşi sursă. Pentru mămici, acelaşi tratament – haine şi articole igienice. În Moldova, ar fi trebuit să merg cu o droaie de bagaje la maternitate,  iar articolelor igienice ar fi fost obligatoriu să le procur personal. La plecare, cel mai probabil mi-ar fi sugerat vreo „ţaţă de şpital” că ar fi bine dacă aş lăsa săpunul lichid, şerveţelele umede şi altele …pentru că spitalul e mereu în criză, iar oamenii care se perindă pe acolo oricum nu sărăcesc dacă fac un gest creştinesc, din contră … mai uşurează din bagaje.

Ne întreabă lumea ce fel de cetăţenie va avea copilul nostru, va fi „trădător de patrie” ca şi părinţii săi, ori ba. Va alege singur la momentul potrivit, oricum patria sa sântem noi, cei care l-am zămislit.

Ar mai fi multe de spus, dar esenţialul a fost rezumat mai sus.

Indiferent de nivelul de civilizaţie şi comfort pe care îl poate oferi un stat, peste tot oamenii sunt cei care lasă cele mai adânci impresii, rele sau bune.

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

Notiţe de vacanţă

E vară şi moldovenii se întorc acasă sau la ce a mai rămas din noţiunea de “casă”. Majoritatea vin în vacanţă să viziteze Moldova din suflet şi nu cea de pe hartă. Se întorc moldovenii să-şi vadă rudele şi locurile dragi, făcând abstracţie de aspectele care urâţesc imaginea pentru care lupta de ani buni Moldova.kuhnyacrama95

Îşi fac concluziile, mai cheltuiesc nişte bani, fac poze, îşi fac plinul cu legume şi alte bunătăţi şi se întorc în oaza de decenţă pe care şi-au încropit-o cu chiu, cu vai „afară”. În urmă rămân oameni răscoliţi, destine smerite şi oameni dragi pe care s-ar putea să-i fi strans în braţe pentru ultima oară.

Primul lucru care îţi sare în ochi când treci graniţa ţării spre casă sunt vameşii moldoveni preponderent burtoşi, plini de sine, lenţi şi încantaţi de propriile telefoane, în aşa măsură încât îşi fac datoria între doua clikuri. Nu se grăbesc să te lase să treci spre casă şi pun întrebări tâmpite. Aici e fagurele lor de miere. Probabil îi detestă pe cei care vin spre casă şi apoi demarează în trombă când li se termină concediul.

Drumurile te dezamăgesc, gropile te trezesc la realitate şi nu te poţi abţine să nu te simţi mizerabil gandindu-te la ce au de pătimit cei rămaşi acasă.

Pe geamul maşinii vezi localităţi care au încremenit conservând sărăcia, dar şi localităţi care se metamorfozează în ceva mai bun, una dintre aceste localităţi este şi satul meu, Colibaşi. Oamenii au o altă atitudine faţă de viaţă când în localitate răsar lucruri noi şi frumoase,dar mai ales utile. Frumuseţea asta tot cu bani europeni este construită, dar banuţii ăştia au avut nevoie de un cap care să-i aducă în localitate şi să-i drămăluiască. Felicitări oamenilor cu capul pe umeri, vai de cei care îl ţin în alt loc.

Preţurile exagerate te irită şi aproape că nu îşi poţi reveni din starea de mirare când te uiţi la atâtea frunţi încreţite, care pur şi simplu au ales să se adapteze realităţilor. Se plânge lumea şi atât. Doar cei veniţi de peste hotare mai fac valuri în pahar răscolind durerea săracilor  cu peroraţii proletare, iar apoi scot sutele de lei liniştindu-şi conştiinţa convertind în gând leii moldoveneşti  în euro.

Mila este sentimentul care nu te mai părăseşte când vezi atâta lume acră şi împovărată, axată pe nimicuri şi ignorantă în privinţa necesităţilor reale. Poţi să juri că dacă oamenii ăştia ar vedea macar cu un ochi ce mai e dincolo de gard, ar avea alte standarde şi aşteptări. Cel mai probabil şi altfel de scopuri şi comportamente.

Unica problemă când vine vorba despre  vacanţele moldovenilor  de peste hotare petrecute în Moldova este că acestea nu sunt de fapt … vacanţe. Este vorba mai mult un dute-vino continuu, o luptă aprigă de a recupera ce ai ratat într-un an de zile sau mai mult, de parcă ar fi posibil aşa ceva …

Nu pot să nu notez în albumul de vacanţă din acest an o vorbă de bine despre ţara mea. Tot ce îmi vine în cap momentan este gustul furat din soare al produselor autohtone. S-ar bate vienezii pe roşiile moldovenilor, şi-ar linge coatele de sucul piersicilor cărnoase şi probabil s-ar declara oficial dependenţi  de produsele de cofetărie moldoveneşti, nu mai pomenesc nimic de gemul, zacusca şi murăturile care se odihnesc pe rafturile din pivniţele oamenilor extrem de harnici din Republica Moldova. pantry-1Păcat că toate acestea nu pot fi găsite din abundenţă pe rafturile supermarketurilor din Austria şi restului lumii.

Revin apoi moldovenii printre străini, unii se reîntorc la noua viaţă desprinsă din poveşti de succes, alţii la acele locuri de muncă care nu-i reprezintă, dar de care au atâta nevoie.

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.